Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova

OLĂRITUL – STRĂVECHI MEŞTEŞUG ROMÂNESC PDF Imprimare Email
  
Marţi, 28 Decembrie 2010 19:47

I. Introducere. Tehnica de lucru

Prelucrarea lutului în scopul confecţionării instrumentarului de uz gospodăresc şi a unor obiecte cu valoare precumpănitor decorativă a constituit pe teritoriul României, încă din neolitic, cea dintâi şi cea mai importantă „industrie casnică”. Ceramica populară, definită drept „cea mai veche întrebuinţare pe deplin conştientă şi calculată pe care omul a dat-o unei transformări chimice” (V. H. Childe), a avut de-a lungul timpului o evoluţie remarcabilă, prelucrarea lutului, alături de cea a lemnului, a pietrei, a fibrelor textile şi vegetale, stând la baza formării civilizaţiei populare tradiţionale, vorbindu-se chiar de o „civilizaţie ceramică” proprie spaţiului românesc.

Fiind una dintre cele mai vechi forme de expresie a cea ce numim azi „artă populară”, ceramica, prin produsele sale, a fost implicată în viaţa socială a comunităţii, participând în mod nemijlocit la viaţa de zi cu zi a omului. De asemenea, un rol major l-a avut şi în cadrul evenimentelor importante ce marchează existenţa umană, de la naştere şi până la moarte. De aici s-a născut şi o simbolistică aparte a oalelor şi a vaselor în general, legată de forma şi materialul din care sunt confecţionate, de conţinutul lor cât şi în funcţie de destinaţia lor practică sau rituală.

Reunind trei mari grupe, ceramica neagră, ceramica roşie smălţuită şi cea roşie nesmălţuită, ceramica populară prezintă un vast repertoriu de forme şi ornamente, determinate de tehnicile de lucru, cât şi de utilizarea pieselor adaptate diferitelor necesităţi casnice.

Materia primă utilizată în olărit este, în general, argila. Cea mai răspândită şi mai întrebuinţată argilă în olărie este aşa-zisul lut galben. El este cu atât mai nisipos cu cât se găseşte mai la suprafaţa pământului şi cu atât mai lutos cu cât se găseşte mai la adâncime. Pregătirea materialului are în vedere îmbunătăţirea calităţii acestuia prin mai multe operaţii; astfel, se curăţă lutul de corpuri străine, se taie, se lasă să se dospească şi se frământă (pentru omogenizarea argilei). De obicei, vasele sunt realizate (fasonate) cu ajutorul roţii olarului. În timpul lucrului, olarul îşi înmoaie mereu mâinile în apă pentru ca degetele să nu i se lipească de lut şi totodată pentru a şlefui suprafaţa. De asemenea, se ajută şi de instrumente care au denumiri diferite, după regiuni; de exemplu, maiul – ciocan de lemn greu, cuţitoaia, pieptenul sau fichieşul sau piaptăn – o bucată de lemn subţire sau de os pentru netezirea suprafeţei vasului, pensula de vopsit, cornul – pentru scurgerea culorii ş.a. Prin uscare se îndepărtează apa din timpul fasonării, se întăreşte vasul şi se face oarecum nedeformabil; uscarea are loc în mai multe faze, încheindu-se cu cea din cuptor şi arderea propriu-zisă. Principalele tipuri de cuptoare folosite la arderea oalelor în Moldova sunt cele tronconice, cu geneză cucuteniană, folosite pentru ceramică neagră, şi cele semisferoidale-ovoidale, folosite pentru arderea ceramicii roşii.

Olăritul presupune o munca obositoare, ce presupune forţă, îndemânare şi cunoştinţe deosebite. Orice greşeală poate avea drept consecinţă distrugerea vasului; de aceea, olăritul este un meşteşug rezervat în exclusivitate bărbaţilor, femeile ajutând eventual doar la decorat. Bărbaţii scot lutul din locuri speciale, îl aduc în gospodărie şi îl frământă cu mâinile, picioarele sau cu maiul, amestecându-l cu apă. Pasta astfel obţinută se curăţă de impurităţi, tăindu-se în felii subţiri şi se lucrează apoi la roată. Roata e formată din două discuri, unul mai mic sus şi unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgărele de lut, iar discul de jos este mişcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mişcare circulară destul de rapidă. Astfel, roata se învârte, obţinându-se forme circulare cu un contur relativ regulat. Formarea vasului necesită o tehnică deosebită şi o viteză de lucru mare, pentru că pasta nu trebuie să se usuce (uneori vasul se realizează chiar în 40-50 de secunde). Vasele, înainte de ardere, sunt ornamentate şi eventual smălţuite (la blide se smălţuieşte numai partea interioară şi marginile). Cea mai răspândită tehnică de decorare foloseşte un corn de vită având în vârf o pană de gâscă (o veritabilă peniţă). Decorurile fine se pot obţine folosind un beţişor din fire de păr de mistreţ. Un alt tip de decorare se obţine prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului după înmuierea sa în substanţa colorantă, apărând astfel culoarea pastei. O altă tehnică, întâlnită în special în sudul României, constă în aplicarea în relief a unor şnururi, brâie sau rozete de pastă. Toate culorile folosite sunt naturale.

Cromatica vaselor de ceramică păstrează tradiţii străvechi. Ceramica roşie din sud-vestul ţării este de provenienţă romană, iar galbenul, verdele şi albul din diferite centre indică tradiţii bizantine. Aşadar, nu putem omite marea influenţă pe care a avut-o ceramica de factură romano-bizantină asupra ceramicii smălţuite tradiţionale, cu decor realizat în tehnica „sgrafitto”. Aceasta este, de altfel, continuatoarea ceramicii sgrafitate de tip „Kuty”. Iată, în continuare, cum se obţin principalele culori. Roşul se obţine dintr-un pământ bogat în oxid de fier (numit ruşeală) Acesta se usucă, se toacă mărunt, se râşneşte şi se înmoaie în apă. Se obţine astfel un lichid vâscos care se strecoară prin pânză sau sită şi rezultă o substanţă lucioasă. Negrul se procură dintr-un pământ special, găsit în eroziunile de pământ de după ploi. Verdele se obţine din zgura produsă prin arderea în cuptor a sârmei de cupru. Zgura se cojeşte, se pisează, se macină şi se amestecă cu huma. Albul era obţinut din var amestecat cu piatră albă de munte, arsă şi pisată. Galbenul este găsit într-o humă mai deosebită (motiv pentru care se găseşte mai rar), amestecată cu ruşeală.

Firesc, ornamentarea a fost în toate timpurile una din principalele preocupări ale olarilor. Se zice că un vas este într-adevăr frumos atunci când toate elementele sale componente sunt potrivite cu gustul nostru şi cu scopul pe care-l are vasul respectiv: forma, culoarea, aspectul suprafeţei şi motivul ornamental. Decorarea se poate face prin adâncirea suprafeţei vasului, prin reliefuri sau prin pictură.

E adevărat că produsele acestui meşteşug foloseau în primul rând în alimentaţie, dar ceramica era folosită şi în scop decorativ, în construcţii sau pentru anumite ritualuri. Locuinţa ţărănească cuprindea o mare varietate de vase de lut: oale, ulcioare, căni, străchini, chiupuri, blide, oale pentru ţinut lapte, oale enorme în care se pregătea mâncarea pentru sărbătorile religioase, vase pentru flori ş.a. Vasele smălţuite, bogat ornamentate şi frumos colorate, se folosesc şi în scopuri practice, dar şi la decorarea interiorului.

 

II. Olăritul şi olarul în lumina mitului

Născută din logodna lutului cu focul, ceramica a fost considerată una din primele arte apărute în negura veacurilor. Miraculosul act al renaşterii formei din pasta inexpresivă a făcut din olar un mic demiurg. Creaţia divină a fost imaginată la multe popoare ca o artă ceramică. Adam (adamah în ebraică însemnând chiar „pământ roşu, argilă”), omul primordial biblic era o bucată de lut cu suflet: „Luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. La fel a fost creat Enkidu (omul primar în mitologia babiloniană şi akkadiană) de către zeiţa Aruru, protectoarea de mai târziu a olăritului: „S-a spălat Aruru pe mâini, a luat o bucată de lut, l-a aruncat pe pământ şi l-a plămădit pe Enkidu, a făurit un viteaz”. În legendele româneşti se spune că olarul a furat meseria de la Dumnezeu, numai că neputând să aibă suflare divină, a pus vasele la ars.

Ceramica s-a bucurat de un adevărat cult în civilizaţia rurală românească. Recipiente speciale însoţeau cele mai importante evenimente ale vieţii omului, de la primul scăldat al noului născut în apa încălzită în vas curat, care sună bine (ca pruncul să capete glas frumos!), până la înmormântare, când se sparge o oală, o dată cu sfârşitul unui destin.

Mulţimea vaselor produse îşi poate găsi o explicaţie în obiceiul potrivit căreia, la nuntă sau la înmormântare, acestea erau sparte. Multe vase se spărgeau şi înaintea începerii postului, pentru ca bucatele mâncate să nu fie puse din greşeală într-un vas vechi şi să se „spurce” cu mâncare „de dulce”. Oalele se adunau în fundul curţii şi se spărgeau cu ciomagul, fiind apoi înlocuite cu altele noi. Până şi „prepeleacul” (par cu câteva ramuri; în vârful acestora erau agăţate oalele cu gura în jos ca să se scurgă după ce au fost spălate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase. În aproape toate centrele de olărit s-au lucrat vase speciale destinate oficierii unor datini strămoşeşti. Din această categorie amintim numai tradiţionalele „moşoaice” realizate din ceramică neagră la Poiana Deleni (Iaşi), şi din ceramică roşie nesmălţuită la Zgura (Vaslui), precum şi oale de Moşi, de forme diferite, ce se dădeau de pomană pline cu vin sau cu diverse mâncăruri rituale. În acelaşi context ritual, semnalăm şi cazul a două borcane special lucrate de către olari, acestea folosindu-se în cadrul unui obicei numit „datul de văr”, obicei ce avea loc de regulă tot în ziua de Moşi; obiceiul consta în realizarea schimbului de vase pline cu vin şi cu alimente rituale, pâine, carne, ouă; puse deasupra capacului şi cu o lumânare aprinsă, se făcea schimb între ei, spunându-se: „Ia vere, să-mi fie mie bine”. Numeroasele obiecte ceramice utilizate în scopuri rituale, ne obligă practic să dăm dreptate bătrânilor care spuneau că „vinul nou este mai bun băut din vase de lut”, cât şi unei practici des întâlnită pe vremuri şi anume aceea de a introduce în butoiul cu vin cioburi de oale sparte, despre care se spune că îmbunătăţeşte sensibil calitatea vinului.

În medicina populară românească toate fierturile trebuiau preparate în oale noi, cumpărate la Moşi, fără tocmeală, căci altfel leacul n-ar mai avea nici o putere. Pentru sporirea eficienţei unor rituri de secetă, se fura o oală nouă şi se arunca în cea mai adâncă fântână din sat. Iar pentru stăpânit ploile prea abundente, copiii aveau obiceiul să aşeze sub streşini mai multe vase noi, pline cu ouă de găină. La marile sărbători ale anului, la iarmaroace şi la nedei (petrecere câmpenească de origine pastorală, organizată, de obicei, cu prilejul unei sărbători sau a unui hram), dar mai cu seamă în preajma Moşilor de Vară, olarii erau nelipsiţi. Ivirea lor prin sate, cu căruţele încărcate, era considerat un semn de bun augur (însemna măritiş pentru fete şi însurătoare pentru flăcăi!).

După cum se vede, implicarea ceramicii atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în evenimentele capitale ce marchează existenţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea au determinat înzestrarea acestuia cu o funcţie aparte, augurală de cele mai multe ori.

 

III. Ceramica populară sub semnul duratei

Meşteşugul multimilenar al olăritului a apărut din necesitatea preparării şi păstrării hranei zilnice, ca şi din aceea a satisfacerii practicilor magice sau rituale de către populaţia stabilă de agricultori de pe aceste meleaguri. Durată dintr-un material aparent fragil, ceramica stă mărturie a continuităţii noastre pe aceste locuri. În timp, ea şi-a pierdut funcţia preponderent ritual-simbolică, funcţia utilitară a cedat şi ea locul produselor industriei casnice, dar continuă să reziste şi astăzi funcţia estetică a ceramicii (valorificată mai ales cu prilejul târgurilor de artă populară).

Primele produse ceramice la noi au fost făcute de oameni care au trăit acum aproximativ 4.600 de ani. Vase făcute de mână, împodobite cu zgârieturi şi decoraţii liniare s-au găsit în câteva locuri din ţară, printre care şi la Valea Lupului (jud. Iaşi). Caracterul lor primitiv se observă prin forma simplă şi prin compoziţia grosolană a pastei. Aceste produse ale neoliticului evoluează repede sau sunt înlocuite, deosebindu-se în ţara noastră trei mari civilizaţii ceramice: în Muntenia (tipul Boian), în Moldova (ceramica cucuteniană) şi în Transilvania (ceramica zgâriată).

Ceramica pictată din Moldova este în legătură cu teritoriile din răsăritul acestei regiuni şi probabil cu zone mai îndepărtate din Asia unde se obişnuia decoraţia pictată. Astfel, toate tipurile de vase din cultura Cucuteni se remarcă prin decorul pictat în alb, roşu şi negru. Suprafaţa vasului era acoperită cu un strat subţire de culoare albă. Peste acest fond de culoare albă se aplica roşul, în aşa fel încât să rezulte, din fondul vasului, motivul decorativ care apoi era înrămat cu o dungă neagră. În decorul propriu-zis, motivele de bază au fost deosebite de acelea secundare, destinate umplerii spaţiilor goale. Motivele principale sunt spirala şi meandrele la care se adaugă banda în zig-zag, triunghiul, rombul ş.a. Spirala fugătoare, întâlnită şi în ornamentarea altor culturi neolitice ce au cultivat motivul spiralei, constituie una dintre cele mai reuşite maniere de a folosi spiralele care, rotindu-se orizontal, dau impresia de mişcare infinită. Olarul cucutenian (considerat de Vladimir Dumitrescu „genial”) avea oroare de spaţiile libere – „horror vacui” – rămase de la pictarea motivelor principale. Aşadar, putem spune că la efectul cromatic se adăuga şi cel al compoziţiei, în care motivele principale şi cele secundare se combinau după regulile ritmului şi ale simetriei.

Toată ceramica cucuteniană a fost lucrată cu mâna, fără folosirea roţii olarului. Anumite detalii de pe pereţii vaselor arată că îndepărtaţii precursori ai ceramiştilor de astăzi foloseau unelte de lemn, de os şi de lut ars pentru modelarea vaselor; iar netezirea perfectă a pereţilor exteriori, pe care era realizată apoi ornamentarea, nu putea fi realizată cu degetele, care ar fi lăsat amprente, ci tot cu unele unelte ajutătoare, de os şi de lut ars.

O dată vasele modelate, ele erau de cele mai multe ori cufundate într-o zeamă groasă de lut care le acoperea cu un înveliş uniform extrem de fin şi apoi uscate în aer liber, mai probabil la umbră decât la soare, tocmai pentru ca uscarea să nu fie prea rapidă şi să provoace contractarea pereţilor şi crăparea lor. Abia după uscare se execută decorarea, cu culori minerale, şi numai în ultima instanţă vasele se puneau în cuptorul pregătit dinainte.

Elemente cucuteniene se regăsesc şi astăzi în arta populară românească, în special folosirea cu precădere a celor trei culori (alb, roşu şi negru) în cusături sau la încondeierea ouălor, dar şi geometrismul spiralo-meandric al decorului întâlnit în mai toate genurile meşteşugurilor artistice. Există, pe de altă parte, şi unele preocupări recente de cunoaştere mai îndeaproape a acestei strălucite culturi şi de valorificare a ei. Astfel, pentru a prezenta într-o viziune modernă descoperirile de la Cucuteni, Muzeul de Istorie al Moldovei din Iaşi, Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi Primăria Comunei Cucuteni au iniţiat în 2001 un proiect de realizare a unui parc arheologic. În august 2002 şi 2003, cu participarea voluntară a câte 25 de studenţi de la patru universităţi din ţară s-a demarat prima fază în realizarea Parcului Arheologic Cucuteni, aceasta presupunând reconstituirea unei locuinţe de tip Cucuteni, a uneltelor de piatră şlefuită, a tehnicilor de realizare şi de ardere a ceramicii şi a unor tehnici alimentare. Amintim, de asemenea, eforturile de realizare a unor replici cucuteniene de către profesoara Ionela Mihuleac, originară chiar din Cucuteni, eforturi răsplătite deja prin organizarea unor tabere de creaţie şi a două expoziţii personale.

III. Principalele elemente caracteristice ale ceramicii din judeţul Iaşi

Din numeroasele centre de olărie active sau cu activitate sporadică se disting, prin originalitate şi forţă de penetrare în zonele învecinate, următoarele: Tansa, Poiana Deleni, Lespezi şi Schitul Stavnic.

Tansa este un centru important pentru Moldova de mijloc. Străchinile de Tansa, cu profilul lor ferm conturat, adânci, cu o siluetă inconfundabilă, au motive decorative ce se întâlnesc în toată ceramica moldovenească, dar se diferenţiază prin compoziţia specifică a câmpului ornamental şi prin originalitatea tratării decorului. Ca tehnici de ornamentare se practică înfloritul cu cornul, pensula, stropitul, turnatul cu lingura. Pe fondul ocru sau siena al vasului, alternând uneori cu cel alb sau albastru deschis, sunt desenate flori, ramuri şi scăriţe simplificate, amintind de străvechile „semne” ale meşterilor olari. Smalţul este sticlos, de cea mai bună calitate, astfel încât ornamentele creează impresia că sunt în relief. Impunătoare sunt captarele (capace pentru acoperit buduroaiele – stupi primitivi din lemn) care au drept motiv central frunza de ferigă, dispusă în cruce, flori de margaretă, clopoţei sau ramuri de brad. Pe străchini apare adesea ornamentul numit pânza păianjenului, realizat într-o manieră ce trimite direct la tehnica olarilor de la Horezu-Vâlcea. Motivele preferate în chenare sunt valul, iedera, ochiul de iepure etc. Central sunt dispuse motive florale, dar şi aripa hultanului, degeţele, brăduţi, punţi etc. De multe ori, strachina are în mijloc un punct alb ca o lacrimă.

Un fenomen arhaic îl reprezintă decorarea vaselor în tehnica lustruirii cu piatra. Ornamentarea în această tehnică se execută pe vasele uşor jilave, înainte de ardere, cu o piatră de râu. Mai nouă este procedeul de a picta cu var vasele de ceramică neagră. Prima modalitate de ornamentare, rarisimă astăzi în ţară şi chiar în Europa, este ilustrată în Moldova, din păcate din ce în ce mai rar, de olarii de la Poiana Deleni. Decorul executat cu paiul aminteşte foarte mult de cel prezent pe ouăle de Paşti, motivele principale fiind calea nesfârşită, păstaia, floarea Paştelui, brăduţi etc. Chiar maniera de realizare a desenului este aproape identică cu cea a ouălor încondeiate (de exemplu, umplerea desenului cu numeroase puncte). De aceea, olarii numesc aceste oale „închistrite”. Decorul cuprinde în mod obişnuit ornamente vegetale: păstăi sau frunze de răchită, frunză de stejar, flori ori brăduţ, alături de alte motive, precum spirala, gâtul mâţei (motiv asemănător literei N), punctul, cruciuliţe, steluţe. Motivele ornamentale sunt organizate în compoziţii ce acoperă în întregime corpul vasului. Precizăm că motivul ornamental caracteristic la Poiana Deleni este şinătăul (zig-zag).

Acest centru a păstrat nealterate formele tradiţionale ale vaselor. Nota caracteristică a ceramicii din Poiana o constituie bombarea accentuată a pântecului vaselor, indiferent de destinaţia acestora. Producţia cuprinde toate categoriile de obiecte specifice ceramicii negre, dintre care amintim: ulcioarele pentru lapte, chiupurile, vase de transportat mâncare la câmp, care se folosesc şi pentru umplut borş, scăciţe pentru pisat usturoi, străchinile de dimensiuni mari, gavanoasele pentru flori ş.a. În cazul vaselor confecţionate pentru sărbătorile Moşilor, sărbători legate de cultul morţilor, se practică pictarea cu var, cu paiul sau trestia, care imprimă o notă aparte acestor vase. Putem afirma că acest centru s-a făcut remarcat, atâta timp cât a existat, printr-o ceramică de foarte bună calitate, ce a păstrat vechea tradiţie preistorică a ceramicii negre din La Tène-ul dacic.

Producţia de bază a centrului de la Lespezi o formează olăria smălţuită, executându-se numeroase vase de uz gospodăresc: căni, străchini, talgere, borcane, chiupuri, tortare – oale cu toartă deasupra pentru dus mâncare la câmp, captare, pâlnii, strecurători ş.a. În paralel s-a lucrat şi ceramică neagră. În perioada interbelică s-a răspândit pe scară largă înfloratul cu cornul, dar mai ales pictarea cu pensula, realizându-se îndeosebi motive vegetale: brăduleţ, ghindă, păpuşoi, pansele şi alte flori, culorile cel mai des folosite fiind albul, verdele, negrul, albastrul ş.a., vasele fiind în general angobate cu alb („albituri”), prin angobare înţelegându-se acoperirea fondului roşu al vasului cu un strat de humă albă.

În Schitul Stavnic se confecţionează mai ales olărie de uz casnic: chiupuri, borcane, lăptare, oale, ulcioare, căni, gavanoase pentru flori, străchini, talgere ş.a. Majoritatea vaselor sunt acoperite cu smalţ roşu, fiind ornamentate cu linii vălurite incizate, realizate cu fichieşul sau cu potlogul (o bucată de piele crestată) pe benzi pictate cu angoba albă. Deseori apar şi motive imprimate cu rotiţa. Dacă în trecut la înfloratul vaselor se folosea în mod curent cornul, cu timpul s-a generalizat sistemul ornamentării cu pensula (pamătuf) din păr de porc. Centrul este important prin numărul mare al olarilor, cât şi prin cantitatea mare de produse realizate, acestea având o largă arie de răspândire. Întreaga măsură a talentului lor, meşterii de aici o dovedesc cu prilejul sărbătorii Moşilor de Vară, vasele produse cu această ocazie prezentând un decor de o mare varietate. Desenul este, de obicei, executat în una sau două culori (verde cu albastru, cafeniu cu verde etc.). Dintre motivele ornamentale de veche tradiţie, specifice centrului, amintim pe cel al arborelui, al liniei vălurite, al crucii. Decorul fitomorf include motive florale (floarea-soarelui, cicoarea, clopotul tălharului, trandafirul) inspirate din bogata floră a peisajului înconjurător, cu tonuri dominante de albastru sau verde, cu discrete punctări de galben ori cafeniu. Folosind principiul alternanţei cromatice, florile prezintă uneori petale colorate în mod divers. Interesantă apare şi asocierea motivului floral cu un element al costumului popular – altiţa –, care, în unele cazuri, se întâlneşte şi ca motiv geometric independent. Ceramica din Schitul Stavnic place şi atrage atenţia prin ineditul şi prospeţimea decorului, prin modul aerat de distribuţie a ornamentelor, prin compoziţiile echilibrate, cu elementele componente stabilite în aşa fel încât să sublinieze forma vasului şi să pună în valoare motivul decorativ principal.

În acest context, amintim faptul că din 1982 se organizează anual la Iaşi Târgul de Ceramică Românească, sub genericul „CUCUTENI 5000”, târg la care participă meşteri olari din aproape toate centrele de ceramică din ţară. Această manifestare, patronată de către Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Iaşi, îşi propune păstrarea şi valorificarea bogatei zestre din acest domeniu aparte al creaţiei populare.

Aceasta este povestea unui străvechi meşteşug românesc, meşteşug care rezistă cu mare greutate impactului industrializării şi mai ales globalizării din ultimele decenii. Tot mai numeroase sunt satele în care se pierde acest meşteşug. Avem, deci, datoria morală de a-i sprijini pe „truditorii tiparelor bătrâne”, pe cei care poartă, cum spune Lucian Blaga, „un vis fragil prin zilele greoaie”.

Ultima actualizare ( Marţi, 28 Decembrie 2010 19:51 )
 

Nou!

Pagina facebook AMPM

Acces Membri



 

 
 
Banner