Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova

Împletitul PDF Imprimare Email
  
Marţi, 28 Decembrie 2010 20:05

Introducere. Împletitul fibrelor vegetale, prezent în majoritatea zonelor ţării, a atins adesea un înalt nivel artistic. În zonele unde materia primă există din abundenţă – papură, nuiele de alun sau de răchită, paie de grâu, de secară şi de ovăz, foi sau pănuşi de porumb – împletitul fibrelor vegetale devine meşteşug specializat.

Din neolitic şi până către mijlocul veacului al XX-lea s-au confecţionat numeroase şi diverse obiecte utilizându-se acest meşteşug. Obiectele confecţionate din nuiele sau în combinaţie cu alte materiale (mai ales cu papură) erau, cel mai adesea, în strânsă legătură cu ocupaţiile curente ale locuitorilor (agricultura, pescuitul, vânătoarea, culesul din natură ş.a.): grape, coşuri de tot felul (mai mari, pentru cărat peşte şi pentru culesul şi transportatul strugurilor, mai mici, pentru zmeură sau afine, mai înalte, purtate pe spate pentru greutăţi, mai lunguieţe, de genul paporniţelor, sau chiar rotunde, de dus mâncare la câmp), lese şi garduri pentru prins peşte sau pentru stâne, curse de animale, coşuri pentru căruţe etc. De asemenea, împletiturile din nuiele se regăsesc şi în interiorul caselor româneşti ca mobilier: lese care serveau ca platformă de pat, leagăne de copii, pentru agăţat de grindă sau de purtat pe spate, lingurare ş.a.

 

 

Aşadar, alături de fibra densă şi regulată a lemnului de stejar sau de brad şi de cea contorsionată a lemnului rar de păr sălbatic, meşterii din satele româneşti au folosit resursele vegetale şi sub forma cânepei, a crenguţelor, a paielor, a pănuşilor de porumb, a trestiei şi a papurii, făurind o gamă de obiecte uşoare şi delicate, rezistente şi neaşteptate ca textura. Arta împletiturilor, una dintre cele mai vechi privind lucrurile la scara istorică a îndeletnicirilor omeneşti, precedând atât arta ţesutului, cât şi pe cea a ceramicii, după cum par a dovedi unele deducţii ale arheologilor, este strălucit reprezentată în toate provinciile istorice româneşti. Ea a fost de altfel şi prima tehnică pentru construirea locuinţelor, fiind până azi prezentă în multe zone etnografice sub forma pereţilor împletiţi din nuiele groase.

Funieritul – cel mai arhaic gen de împletitură. Pe vremuri, în foarte multe case se confecţionau funii. Acest meşteşug era aproape domestic, se producea de cele mai multe ori numai pentru uzul gospodăriei. Existau însă şi funieri care se îndeletniceau special cu făcutul funiilor. Pentru pregătirea materiei prime din care se făceau funiile era necesară o perioadă de timp îndelungată. Tot la fel, un timp îndelungat era necesar pentru pregătirea unei cantităţi mai mari de produse finite. Funiile produse de aceştia erau vândute fie la unele din bâlciuri, în regiunile limitrofe, fie în localităţile din apropiere, ori în satul respectiv. Produsele erau schimbate pe bani, iar în regiunile de câmpie, unde erau duse adesea, se dădeau la schimb, primind cereale, păpuşoiul fiind preferat.

Funiile, în general, se făceau din cânepă, rareori folosindu-se şi alte plante, precum urzica, inul etc. Cânepa pentru funii se semăna mult mai rară decât cânepa pentru pânză. Cânepa pentru funii trebuie să fie mult mai aspră şi cu firul mai lung, Datorită acestui scop cânepa este rară, pentru ca să poată creşte în voie, cu tulpini lungi şi groase. Când cânepa este bună de cules, se smulge ori se taie cu coasa sau secera. Se leagă în mănuşi, care, la rândul lor, se leagă în snopi. Snopii se bagă în topile la topit. De obicei, topitul se face la marginile apelor curgătoare, acolo unde apa e stătătoare, unde se formează un cot; apa fiind tot timpul mai caldă, favorizează topirea cânepii mai repede. Se pune cânepa în apă o săptămână sau două, până se topeşte; în unele cazuri nu este lăsată să se topească ca şi cânepa destinată ţesăturilor. Se scoate destul de devreme de la topit, până nu este bine topită, căci atunci şuviţele sunt mai rezistente pentru scopul ales.

O dată cânepa topită, este scoasă din apă, spălată bine şi pusă la uscat. După ce s-a uscat câteva zile bine la soare, se trece la meliţat. De obicei, pentru meliţat se alege o zi însorită, călduroasă. Pe căldură şi soare, la meliţă sar puzderiile, care altfel rămân în mlădiţe. Urmează apoi, din nou, datul prin meliţuică, pentru a se scoate cât mai bine toate puzderiile ce au mai rămas eventual în fuior. Firul după meliţat rămâne lung, bun pentru funii. De obicei, cânepa pentru funii nu se subţiază prin alte unelte (piepteni, perii etc.), ca pentru tors şi ţesut.

Din aceste fuioare se fac juviţele pentru tors. Torsul se face la sucală sau la crivală, care este prima unealtă a funierului. Din fuior se răsuceşte la sucală o juviţă cam de 80-100 m, apoi se îndoaie, pe urmă se toarce din nou la sucală. Acest procedeu se continuă de către funier până face juviţele necesare pentru împletitul funiei, în grupe de câte trei. După ce a făcut primele trei jiţe, acestea se fac ghem pe cârlige. Cârligele sunt o altă unealtă absolut necesară meşteşugarului pentru răsucirea funiilor. De data aceasta răsucitul se face manual cu ajutorul cârligelor. Jiţele se strâng de un cui bătut la 2 m înălţime la streaşina casei, ori în altă parte. Prispa serveşte în general ca loc de atelier. După ce jiţele au fost prefăcute, se împart în trei, la fiecare cârlig câte o jiţă. Trebuie menţionat faptul că fiecare jiţă este la rândul ei făcută din alte trei jiţe mai subţiri. Din nou se trece la răsucitul jiţelor. Răsucitul se face la fel cum s-a făcut cu jiţele mari. Apoi toate trei capetele jiţelor se înnoadă la cui, de unde începe împletitul propriu-zis.

Împletitul se începe de obicei de la dreapta spre stânga. Până ce se termină de pe cârlige jiţele ce se trec dintr-o mână în alta se termină şi cu răsucitul funiei. Tot timpul împletirii funiei, materialul trebuie să fie jilav (umed) pentru a se lipi firele între ele mai uşor şi a rămâne drepte şi strânse între ele.

După terminarea funiei, se trece la curăţatul şi netezitul ei. Acum funia se întinde bine, se udă din nou şi tot timpul se freacă la dreapta şi la stânga, pe un stâlp de casă ori pe gard, de la un capăt la altul până se netezeşte. În acelaşi timp se curăţă şi de puzderiile ce au mai rămas eventual în jiţă. În timpul când se freacă de stâlp se are în vedere întinderea funiei şi îndesarea ei. Prin întindere funia devine mult mai deasă.

Funiile executate de omul care se îndeletniceşte cu această meserie sunt mai bune, mai felurite, mai rezistente decât funiile făcute în casă, dovadă a faptului că respectivul om a devenit meşter în adevăratul sens al cuvântului Trebuie menţionat faptul că funiile se pot face şi în nouă jiţe. De altfel, de grosimea şi rezistenţa jiţelor depinde grosimea şi rezistenţa funiilor respective.

În general, la acest străvechi meşteşug nu se întâlnesc instalaţii complexe pentru răsucitul funiilor din jiţe, ci numai acele unelte despre care am amintit deja. În unele zone ale României se folosesc maşini pentru răsucitul jiţelor. Maşinile sunt din lemn, cu roţi dinţate tot din lemn şi cu cârlige metalice. Cât priveşte tehnica, există o mare deosebire între lucrul manual cu cârlige şi cel executat la aceste maşini. Cu maşinile se lucrează cu jiţele în poziţie orizontală, iar cu cârligele în poziţie verticală.

Produsele funierului sunt de diferite dimensiuni şi întrebuinţări, după cum urmează: funii de pus în coarne la boi, când sânt prinşi în jug; funii pentru legat fânul în căruţă; funii pentru întins rufele la uscat; funii pentru legat vitele în grajd şi funii pentru tras fânul cu boii de pe deal pentru a fi pus în claie. Această ultimă funie are o lungime mai mare decât celelalte (variază între 12-15 m). Pentru căratul fânului de pe deal, în afară de funie mai sunt necesare şi ţepuşi, ce se pun sub grămada de fân pentru ca să alunece pe deal în jos, primind prin legătură forma unor tălpi ca de sanie, iar funia vine să fixeze fânul pe ţăpuşi, căci uneori distanţele sunt destul de mari. Funiile erau aşadar nelipsite din orice casă prin marea lor întrebuinţare în toate domeniile de activitate din gospodăria ţăranului.

Uneltele de care se serveşte funierul sunt foarte puţine la număr şi în acelaşi timp foarte simple. În primul rând se foloseşte de meliţă, despre care am amintit deja. În al doilea rând este ragila, cu ajutorul căreia se perie fuiorul dacă este nevoie să fie mai moale, mai bun pentru lucru. Al treilea instrument este sucala sau crivala, folosită la răsucitul din fuior al jiţelor, cât şi la formarea unor jiţe mai groase, mai rezistente. În sfârşit, ultima unealtă de care se serveşte împletitorul de funii este cârligul obişnuit de cireş; cu acesta, în faza finală, se răsucesc cele trei jiţe groase de către doi oameni ce mânuiesc aceste cârlige de la dreapta spre stânga.

Deşi funieritul era una dintre cele mai uşoare îndeletniciri, ea antrena oamenii la muncă în mai multe perioade ale anului, vara pentru cultivatul cânepii, toamna pentru topitul şi meliţatul cânepii, iar iarna pentru prelucratul funiilor din fuioare. Funierii nu se mai întâlnesc aproape deloc în satele noastre. Locul produsele lor a început să fie luat de produsele de fabrică, care sunt ieftine şi mai rezistente. Spre exemplu, locul frânghiilor de rufe 1-a luat frânghiile din mase plastice, ce se răspândesc din ce în ce mai mult şi în rândul populaţiei de la sate.

Alte genuri de împletituri. Din nuiele, materie primă ieftină şi la îndemână, se fac coşuri de diferite mărimi şi forme. Coşurile pentru cărat fructe din Oltenia se fac din nuiele de alun crăpate şi tăiate subţire cu cuţitul. De forme emisferice, ele ating uneori dimensiuni mari (un metru în diametru), sunt uşoare, rezistente şi de o regularitate a împletiturii impresionantă. Tot coşuri, dar pentru alte utilizări, cum sunt cele în care se aşează aluatul pentru pâine, se fac din pănuşi de porumb şi din paie împletite în mai multe fire.

Dacă împletiturile din nuiele de alun, în general coşuri diverse, sunt realizate în principal de meşterii ţărani, cele din nuiele de răchită, solicitate atât pe piaţa internă, cât şi la export, se lucrează în ateliere specializate, printre cele mai importante centre de împletituri de răchită fiind Pecica-Arad, Salonta şi Oradea-Bihor, Corund-Harghita, Rădăuţi-Suceava, Piteşti-Argeş, Râmnicu Sărat-Buzău, Siliştea Snagovului-Ilfov ş.a. Gama de produse din răchită este de o mare varietate, acestea fiind adaptate la diversele utilităţi moderne (coşuri de piaţă, de pâine, de fructe, coşuri pentru copii, câini şi pisici, platouri şi tăvi, unele căptuşite cu materiale textile). Atât formele, cât şi structura împletiturii, cu efecte decorative atrăgătoare, le conferă acestor produse, pe lângă aspectul strict utilitar, şi o deosebită valoare artistică dată în primul rând de realizarea manuală a împletiturii.

O categorie specială o reprezintă piesele de mobilier din împletitură de nuiele de răchită de diferite dimensiuni – fotolii, canapele, scaune, mese, etajere ş.a. – a căror realizare necesită o mare îndemnare şi stăpânire perfectă a meşteşugului. Procedeele tehnice de preparare a nuielelor de răchită sunt complexe: decojire, aşchiere (pentru unele produse), fierbere în instalaţii speciale, finisaj prin băiţuire, uscare în spaţii adecvate ş.a., toate acestea necesitând existenţa unor ateliere special amenajate, aşa cum am amintit, de realizare a unei producţii de împletituri manuale.

Unul dintre împletitorii în nuiele de răchită din nordul Moldovei, mai precis din Vorona-Botoşani, este Valentin Matraş. A învăţat meşteşugul în anii copilăriei de la unul din bunici, meşteşug din care a făcut o adevărată pasiune, mărturisind, în 2001, că motivaţia principală a confecţionării obiectelor este nu atât nevoia, plăcerea de a împleti. Un alt meşter împletitor în nuiele, Floricel Dibu, poate fi regăsit în satul Nicolae Bălcescu, comuna Flămânzi, acelaşi judeţ Botoşani. Acesta, deşi face parte din etnia rromă, nu s-a orientat către un meşteşug specific acestei etnii, ci a preferat să facă ceea ce ştia mai bine, anume împletitul nuielelor, mare parte din producţia sa fiind vândută în străinătate. Repertoriul produselor sale se încadrează în gama celor deja amintite, tehnica fiind prin excelenţă tradiţională. În Republica Moldova, un tânăr reprezentant al acestei ramuri a împletitului este Victor Brighidin din Bădiceni-Soroca. Acesta, deşi a învăţat meşteşugul la o şcoală specializată, respectă într-o mare măsură tehnica şi tradiţia locală, având nevoie pe viitor de o mai bună aprovizionare cu materie primă şi de lărgirea pieţei de desfacere.

Papura – existentă în culturi spontane în zone cu mare umiditate, în preajma apelor stătătoare (deltă, bălţi) – este o materie primă din care se realizează în România împletituri cu destinaţii foarte variate. Din papură sunt ţesute, în războaie verticale speciale, foile de împletitură simple, destinate acoperirii duşumelelor, aşa-numitele rogojini. Aceste rogojini, veritabile ţesături primordiale, erau uneori ornamentate cu alesături geometrice. Tot din papură se împletesc coşuri cu diferite destinaţii şi forme, seturi, şezuturi de scaune, panouri decorative, poşete şi pălării.

Tehnicile de prelucrare sunt două. Cea mai larg răspândită, împletirea liberă a fibrelor umede, este practicată pentru obţinerea coşurilor, pălăriilor şi papucilor în centrele de împletituri de la Tulcea, Măcin, Mureş, Bacău ş.a. O altă tehnică, de veche tradiţie (practicată şi în cazul împletirii paiului la coşurile pentru dospirea pâinii în Bucovina şi Câmpia Transilvaniei) este cea în care şuviţele de papură, răsucite în suluri şi apoi dispuse în spirală, sunt cusute cu ajutorul unei scule speciale. Sulul de papură este cusut şi bine fixat pentru a da produsului forma dorită, ceea ce asigură obiectelor robusteţe şi soliditate.

Deosebite, atât ca formă, cât şi ca decorativism al împletiturii sunt coşurile cu capac pentru pâine, precum şi gama – deosebit de variată – a coşurilor cu diferite utilizări în gospodăria ţărănească. Astfel de împletituri din papură cusută se lucrează în atelierele de la Băileşti-Dolj, Carei-Satu Mare sau Corund-Harghita. O familie deosebită de meşteri împletitori în papură este în Sighişoara, e vorba de familia Dănilă Zoltani.

Din pănuşi sau foi de porumb, de culoare naturală, se realizează, tot prin împletire manuală, coşuri, poşete, seturi pentru masă, pălării, panouri decorative, seturi pentru scaune de maşină, seturi de scaune, suporturi etc. Alese, uscate şi răsucite, foile de porumb se împletesc pe calapoade cu ajutorul unei croşete speciale. Structura împletiturii este de o valoare artistică deosebită punând în valoare fibra naturală. Comuna Peciul Nou-Timiş, locuită de şvabi, era în deceniile 7-8 ale veacului XX un centru specializat în acest meşteşug. În prezent, împletiturile din foi de porumb se lucrează mai ales în zona Harghita, dar şi în Republica Moldova.

Dintre reprezentanţii acestui gen, amintim pe Ana Grunzu din Tomeşti-Iaşi şi pe Natalia Cangea din Zolonceni-Criuleni, Republica Moldova. Meşteriţa din preajma Iaşilor s-a specializat în confecţionarea de personaje folclorice miniaturale, având o mare dexteritate şi imaginaţie, umplând un gol în acest domeniu. Meşteriţa din Basarabia este deja foarte cunoscută şi apreciată atât în ţara natală, cât şi în România sau în statele fostei URSS, fiind şi membră a prestigioasei Academii a Artelor Tradiţionale de la Sibiu.

Din paie de grâu, secară şi ovăz se împletesc pălăriile ce se poartă încă în unele zone (Ţara Oaşului, Sălaj, Maramureş) de către bărbaţi, precum şi de către femei în special în Transilvania (zonele Târnava, Mărginimea Sibiului ş.a.). Sate specializate în acest meşteşug sunt situate atât în Moldova, cât şi în Transilvania şi Oltenia. Pălăriile înalte de Dăbuleni şi Corabia din sudul Olteniei, cele asemănătoare de pe lângă Şimleul Silvaniei, pălăriile cu boruri enorme de pe Târnave şi din Ţara Făgăraşului, clopurile de paie din Oaş şi Maramureş, pălăriile tari de paie din Botoşani, Covurlui şi Dobrogea sunt tot atâtea variante produse de meşterii împletiturilor care folosesc paiul alb sau galben de grâu. Făcute dintr-un material uşor şi uşor perisabil, obiectele împletite nu au o viaţă lungă, fiind reproduse şi mereu reînnoite, asigurând perpetuarea unei străvechi tradiţii legate fără îndoială de practicarea agriculturii.

Paiul este împletit din 4-5 fire, în şuviţe de cca. 1 cm, care apoi se cos de către meşterii pălărieri, existenţi încă în satele şi în oraşele din zonele amintite. La Sighişoara există un atelier specializat în producerea pălăriilor, coşurilor şi poşetelor din împletitură de pai.

Dintre străluciţii reprezentanţi contemporani ai acestui gen îi amintim pe Eugenia Moldovanu din Bălţi şi pe Petru Bucătaru din Chişinău, creatori populari ce au regândit tehnicile străvechi, adaptând în special oferta, într-un mod fericit, spre cerinţele lumii în care trăim. Astfel, au luat naştere o mulţime de obiecte cu o mare forţă decorativă, mult apreciate şi în România. De altfel, Petru Bucătaru, urmare a modului în acre a relansat acest gen al împletitului, a devenit în 1996 membru al Academiei Artelor Tradiţionale de la Sibiu.

Împletituri din sfoară (iută). În aparenţă, acest gen al împletitului nu are nimic comun cu tradiţia populară românească. Este bine ştiut că ceea ce ne-am obişnuit să numim macrame este o tehnică orientală foarte veche (acest gen de noduri decorative apar reprezentate pe basoreliefuri asiriene datate în 850 î.Hr.) şi că etimologia cuvântului este arabă, migramah însemnând franjuri ornamentali (ciucuri). Răspândirea acestei tehnici de împletire au făcut-o maurii, de la care au preluat-o spaniolii şi de la aceştia italienii, francezii, olandezii şi englezii. Marinarii au fost cei care au început să confecţioneze acest gen de împletituri răspândindu-le în India, China şi pe continentul american.

Dacă, în esenţă, tehnica nu se regăseşte în tradiţia românească, felul în care aceasta a fost însuşită şi promovată în ultimele decenii, mai ales sub raportul câmpului ornamental, în special de către multe creatoare din mediul urban, denotă faptul că lucrările acestora se mulează pe universul artistic popular. Un argument în acest sens îl constituie materia primă folosită, împletiturile fiind realizate din iută, uneori din lână, accesoriile, gen mărgele, fiind fie din lemn, fie improvizate ad-hoc din fructe sau flori uscate. Unele dintre lucrări au un aspect tradiţional accentuat de lingurile sau furculiţele de lemn cărora le servesc drept suport.

Chiar şi un privitor neavizat ar recunoaşte în ornamentica multora dintre împletiturile din sfoară decorul întâlnit în crestăturile în lemn, pe vasele de ceramică sau pe vechile scoarţe româneşti. Motivul solar, cel al rombului, cel stelar sau cele fitomorfe nu fac altceva decât să întărească convingerea că utilizarea acestei tehnici de import în scopul conservării simbolisticii şi decorului tradiţional este cu adevărat fericită.

Acest gen are numeroşi reprezentanţi mai ales în România. Dintre aceştia, îi pomenim pe Silvia Cozmîncă şi Tatiana Harja, ambele din Iaşi, Aurora Sauciuc din Botoşani, Viorica Bucur din Roman-Neamţ ş.a. În special, Silvia Cozmîncă a atins culmi greu de egalat în acest gen, cultivând combinaţii ornamentale de un mare rafinament, desfăşurate adesea pe suprafeţe de câţiva metri, dar adaptându-se perfect şi cerinţelor pieţei (de exemplu atunci când lucrează brăţări adecvate sărbătorii Mărţişorului arhaic).

Produsele împletite din fibre vegetale păstrează fie autenticitatea pieselor de artă populară, fie valoarea execuţiei manuale a acestor obiecte utile şi decorative în acelaşi timp, atât de apreciate în ambientul modern. Constatăm că în ultimele decenii acest meşteşug se dezvoltă şi se extinde, lărgindu-şi permanent gama produselor de la cele mai variate obiecte utilitare la produse decorative, piese de mobilier şi pentru decoraţie de interior. Ca atare, considerăm că împletiturile tradiţionale, chiar cu intruziunile de care am pomenit, sunt un izvor nesecat de inspiraţie pentru creatorii populari contemporani, asigurând, ca şi alte domenii ale artei populare, o bază fecundă viitoarelor direcţii din arta decorativă modernă.

Ultima actualizare ( Luni, 03 Ianuarie 2011 17:01 )
 

Nou!

Pagina facebook AMPM

Acces Membri



 

 
 
Banner